Secretele copiilor sunt de cele mai multe ori nevinovate. Dacă le-ai afla, probabil ai râde. Uneori, nu le afli oricât de curios ai fi, oricât ai întreba. Care este totuși limita? Până unde merg secretele copiilor, care este granița dintre ce este în regulă să nu știi despre copilul tău și ce este chiar important să știi de la el? Și mai ales, cum menții echilibrul între nevoia umană de intimitate, de spațiu personal, fizic și psihic, pe care o descoperi la copilul tău și împărtășirea lucrurilor? Atât intimitatea, cât și împărtășirea, sunt importante - dacă tu le recunoști importanța în viața ta, ei bine, la fel de importante sunt pentru cel mic și cu atât mai mult pentru adolescenți.
De la fuziune la diferențiere
Copiii nu se nasc cu secrete personale. Nici nu au cum, ei împart totul cu mama lor, sursa unică de viață. În primii ani, mintea copilului nici nu poate concepe că este diferit, separat de mama sa (ca să nu mai spun că, în primele luni, nici de lumea înconjurătoare cu totul). Eul nu începe a se structura până la 3 ani, așadar avem o bună perioadă de timp în care copilul mic nu face diferența între sine și alții, nu are granițe, nu a interiorizat gândirea (acea voce interioară). Forțele care îl conduc sunt impulsul, emoția, instinctul. În jurul vârstei de 3 ani apar primele opoziții, semn că eu-l începe a se structura- o perioadă dificilă pentru părinți, denumită nu întâmplător „mica adolescență”. Treptat, crescând, copilul începe să aprecieze diferențierile și să fie conștient de acestea, observând la el și la ceilalți comportamente și trăsături.
Cutia. Spațiul personal și primele secrete
În perioada grădiniței, i-am dăruit copilului o cutie. Nu avea lacăt, însă avea un capac strașnic. De-a lungul timpului, copilul punea în cutie mici lucruri care îi plăceau, amintiri sau obiecte curioase. Cutia aceea devenise spațiul lui personal - un loc în care numai el știa ce adunase, pe care îl proteja și în care nu permitea să i se umble. Când ești mic, o cutie numai a ta poate fi o gură de aer. Când ești mare, cutia se transformă în tot ceea ce ai numi tu spațiul tău: camera ta, dacă încă nu o împarți cu nimeni, dulapul, jurnalul sau agenda, telefonul, sertarul personal de la serviciu, corespondența sau buzunarul acela ascuns de la interiorul poșetei, despre care crezi că cel mic încă nu l-a găsit. Spațiile și secretele adulților sunt variate și este firesc ca și cei mici să evolueze în această direcție.
Am observat nevoia lui de intimitate și i-am respectat-o, fără a fi de acord și cu obiectele pe care le așează acolo (atunci când îmi spunea, sau când vedeam ce pune) și de multe ori fără a ști ce adună. După doi ani a făcut singur ordine în cutie și a aruncat tot ce i s-a părut neimportant. A păstrat cutia, iar eu încă nu umblu în ea.
Un act de putere
Între adult și copil balanța puterii este de la bun început dezechilibrată. Tocmai de aceea, a respecta intimitatea copilului reprezintă un act de putere. Un act de putere pozitivă, de abținere în pofida curiozității, pe care copilul îl observă și, fii sigur, îl apreciază, pentru că a ajuns la vârsta la care știe că poți, dacă vrei, să năvălești peste el. Când nu faci asta, când îi ceri voie, când îi respecți nu-ul, atunci ești, ca părinte, un model de respect. Fără a-l încărca pe copil cu propriile îngrijorări („vaaai, dar ce poate fi acolo? dacă e ceva rău?”), te poți asigura că îi oferi educația de care are nevoie pentru a diferenția între secretele periculoase, cele care trebuie spuse, și cele neutre, care îi aparțin. Și atunci te vei bucura de încrederea pe care copilul o capătă în tine, știind din atâtea interacțiuni respectuoase că secretele lui sunt în siguranță în prezența ta. El va continua să aibă secrete, dar nu se va feri de tine - poate chiar îți va povesti despre ele.
Secrete periculoase, secrete neutre
Secrete legate de corp.
Învață-ți copilul să facă diferența între acțiunile permise și cele nepermise asupra corpului și minții sale. Este poate cel mai bun paznic pentru acesta, să știe că niciun adult și niciun alt copil nu are voie să îl dezbrace, să îl atingă în zonele intime ale corpului (știe copilul tău care sunt acestea?), să îi vorbească urât, să îl amenințe sau să îl lovească. Contextele în care dezbrăcatul sau atingerea sunt adecvate sunt puține și limitate de specific: mersul la doctor împreună cu cineva din familie, mersul la înot, ar fi câteva. Chiar și acolo, atingerea este limitată.
Pentru ca cel mic să înțeleagă, îi poți spune că zona corpului acoperită de costumul de baie este considerată intimă. Eu aș mai adăuga și buzele și pieptul - atât la fete cât și la băieți. De asemenea, este bine să îl învățați numele zonelor corporale, fără a vă rușina de ele. Un copil care știe cum se numesc părțile corpului său este un copil care va putea indica atunci când ceva este în neregulă.
Secrete legate de fapte.
Este posibil ca cel mic să ascundă lucruri care s-au întâmplat la școală, povești pe care le-a auzit de la alți copii, lucruri pe care a fost îndemnat să le facă, informații de la colegi sau prieteni. Interacțiunile copiilor pot varia, de la provocări inocente („E secret, să nu spui la nimeni, dar să faci cum îți zic: pui trei ghinde sub pat și a doua zi nu mai găsești niciun monstru acolo.”) la altele dureroase („Să nu mai spui altcuiva că te-am lovit, că o pățești mai rău!” sau „Să nu spui nimănui ce ai văzut azi!”).
Este nevoie ca adulții să anticipeze astfel de situații și să ajute copilul ….nu să spună tot (să fie fără secrete, fără intimitate), ci să diferențieze între interacțiunile pe care le are cu ceilalți.
Reguli și abilități
Reguli pentru a diferenția între secrete
Câteva reguli simple, repetate des copilului, pentru a le interioriza, pot fi utile încă de la cele mai mici vârste:
- Atunci când cineva te atinge în zonele intime, vorbește despre asta. Eu (părintele) sunt alături de tine.
- Atunci când vezi o nedreptate, vorbește despre asta. Eu (părintele) sunt alături de tine.
- Atunci când cineva îți face rău, vorbește despre asta. Eu (părintele) sunt alături de tine.
- Atunci când vezi că cineva face rău altcuiva, vorbește despre asta. Eu (părintele) sunt alături de tine.
- Atunci când cineva te tachinează, te jignește, te lovește, te amenință, vorbește despre asta. Eu (părintele) sunt alături de tine.
- Atunci când cineva vrea ca tu să faci ceva rău, vorbește despre asta. Eu (părintele) sunt alături de tine.
- Atunci când ai probleme, vorbește despre asta. Eu (părintele) sunt alături de tine.
Avem nevoie de copii care să vorbească despre ce li se întâmplă și despre ce observă ei că se întâmplă împrejur, fără să fie blocați de rușine, învinovățire sau teamă că vor fi pedepsiți sau speriați mai tare de părinții lor. De aceea, ori de câte ori copilul meu îmi povestește ceva, încep printr-un scurt „Îți mulțumesc că mi-ai spus!”
Plasează controlul la interior
Nu putem controla tot ce se întâmplă în viața copiilor - mai mult, pe măsură ce înaintează în vârstă, gradul de control și de influență scade. Tocmai de aceea, butoanele de control sunt puse de fapt în interiorul copilului, al viitorului adult, prin:
- capacitatea de distanțare de ceilalți și observare
- capacitatea de gândire critică
- valori personale pro-sociale, constructive
- sentimentul de autonomie și decizie personală
- un model despre cum arată și cum se simt relațiile respectuoase între el și covârstnici, între el și adulți
- responsabilitate
A avea spațiul personal este echivalentul recunoașterii prezenței tale pe acest Pământ, este asumarea acestui loc pe care îl ocupi în corpul tău și în mintea ta.
Toate ființele vii au teritorialitatea lor, însă numai oamenii au secrete - probabil acestea sunt darul capacității de introspecție și diferențiere de alții. Așadar, nu vom putea opri copiii să țină secrete față de părinți - vor face acest lucru la fel de natural cum ai făcut-o și tu, cum poate încă o mai faci, din diverse motive. Ceea ce putem face, ca părinți, este să îi învățăm să navigheze cu discernământ printre ele, insuflându-le valori frumoase, respect de sine și un curaj feroce de a vorbi și de a se împotrivi nedreptăților și răutăților.